| Tudor Arghezi |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
| Cel ce gandeste singur |
 |
| 1880-1967 |
 |
 |
| Cel ce gandeste singur si scormone lumina A dat o viata noua si-un om de fier, masina, Fiinta zamislita cu gandul si visarea, Nenchipuit mai tare ca bratul si spinarea. Cu ea brazdezi pamantul in lung si lat si sameni Si una tine locul la mii si mii de oameni. Topitorii, cuptoare, mori, puturi, fierastraie, O sarma de lumina, o teava valvataie, O lampa duce graiul si da-n vazduhuri vesti Ca omul zamisleste puterea din povesti. Se face departarea mai scurta decat pasul, La mii de posti s-aude si se cunoaste glasul. Vorbesti cu fundul lumii la tine, din odaie, Secunda-ntrece veacul si timpul se-nconvoaie Pe-o sfoara cat e firul de par si se agata Vecia, nesfarsitul, pe un crampei de ata. Se-nalta slabul, omul, pe aripi in tarii Si-aduce de acolo noi legi si marturii. Iata-l, scoboara-n hauri cu coiful lui rotund Si racaie oceanele pe fund. El trece prin valtoare, prin cremene si gheata. Porneste de cu seara, s-a-ntors de dimineata, Si nu l-a ars dogoarea, nu l-a-mpietrit nici gerul. E tara lui pamantul si l-a-mpletit cu cerul. Si-aprinde linga Arges luleaua, si vapaia Din pipa inca-i arde, ajuns pe Himalaia, Si painea coapta-acasa, intr-un cuptor domol, I-o gusta pinguinii tot proaspata, la pol, Si, in sfarsit, urmasul lui Prometeu, el, omul, A prins si taina mare, a tainelor, atomul. El poate omenirea, in cateva secunde, S-o-ntinereasca noua pe veci ori s-o scufunde. E timpul, sluga veche si robul celui rau, Tu, omule si frate, sa-ti fii stapanul tau. |
 |